marți, 30 aprilie 2013

Prea mult


Soarele se simte mai puternic decat in primaverile din anii trecuti. Incepe sa ma deranjeze cand am de colindat orasul.
Astazi am facut un salom printre muzica veche romaneasca, ma intreptam fara sa vreau spre melodii de dor, despartiri si juraminte. Ti-am trimis numele a trei melodii care mi-au placut in mod special si pe care unele dintre ele le auzisem pentru prima data. Tatiana Stepa este una dintre preferatele mele.
Astazi ma gandeam cu groaza ca au trecut sase luni, jumatate de an, de cand noi doi am luat-o pe drumuri separate. Mult, foarte mult timp. Si ma ingrozeam la gandul ca peste sase luni se va face un an, dar in nici un caz nu-mi voi mai dori ca gandul sa-mi stea la tine si atunci. S-ar numi ipocrizie. S-ar numi dependenta.
Desi sunt constienta ca e doar o iubire, o rana care se vindeca greu si care stiu ca a fost si nu va mai exista niciodata.
Imi aduc aminte ca ti-ai i dorit sa fii primul, cu opt ani in urma cand ne-am intalnit si eram virgina si am stat cuminti, dar ai fost primul pe care l-am iubit, care m-a ranit, care mi-a ramas atat de bine intiparit pe retina, in creier, in inima.
Deja este prea mult. Prea mult de cand am inceput sa-mi fac rau singura, de cand am inceput sa sper in zadar, sa-mi fac imagini, ganduri, vise, filme.
Nu-mi mai permit ca dupa sase luni sa fiu la fel. Ma mint in fiecare zi ca renunt si tot n-am facut-o.
Si parca te vad.Te vad mandru. Te vad atat de mandru ca ai lasat o amprenta, ca ai lasat ceva in urma ta. Si cu cat vezi ca mi-e mai dor cu atat mai mult iti creste orgoliul si te gandesti sa nu-mi raspunzi. In nici un moment, oricat de important sau neimportant ar fi el.

Prea mult nu? Pentru tine e prea mult cu siguranta.  Pentru mine a devenit enorm de mult.

Ma gandesc doar la cei din jurul meu. Nu mai iubesc, nu ma mai simt ranita si cu cat mi-e mai dor si sufar mai mult, cu atat imi creste doza de indiferenta pe care o eman in jur si devin din ce in ce mai greu de atins, de doborat, de ranit in orice fel.
Ma enervez, inca ma mai enervez, dar nu mai simt nici un gol in stomac, nici in gat, nici nu mai am lacrimi in ochi. Am devenit soldat. Am devenit mai fericita cu mine decat cu cei din jur, am invatat sa imi apreciez propria companie, sa nu ma plictisesc facand lucruri minore, sa vreau tot mai putin sa pun sentimente in ceea ce fac si da, mi-e bine, mi-e mult mai bine.
Maturizare! Ce trist ca fura inocenta si zambetul acela din toata inima.

E ca un grafic. Am ajuns la cel mai inalt punct cu dorul si sentimentele, de acum vor incepe sa scada, incet dar sigur pana voi fi cu totul alta persoana in interior. Exteriorul incepe sa nu mai tradeze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu